#24

După cum ştie oricine, reclama e sufletul comerţului. Mecanismul fundamental al funcţionării reclamelor din ce în ce mai lipsite de bun-simţ din postmoderna (citeşte: „apocaliptica”) zi de azi mi se pare a fi acela potrivit căruia cunoaşterea umană este construită pe un şir de raţionamente pozitive, şir alcătuit aşadar dintr-o serie de afirmaţii mai degrabă decât dintr-una de negaţii. Ca atare – şi mai pe şleau zis –, tendinţa firească a individului care aude un enunţ afirmativ este aceea de a-i conferi valabilitate, de a-l lua drept adevărat decât fals. Şi atunci, când dai peste o reclamă la un credit, să zicem, ai tendinţa de a lua drept bune măreţele promisiuni şi perspective pe care le auzi acolo. Mai-mai să-ţi vină să plângi când vezi că oamenii ăia îşi rup pur şi simplu de la gură ca să îţi ofere totul, pe tavă. Mai-mai să uiţi de bagatele precum informaţiile conţinute în ceea ce scrie în josul ecranului, cu litere (cât mai) mici.

Or, să profiţi de această disponibilitate genetică/arhetipală a fiinţei umane pentru afirmaţie, în defavoarea negaţiei, pentru „da”, decât pentru „nu”, pentru încredere în semeni, decât pentru scepticism şi împietrirea inimii (vai, ce sintagmă rizibilă, nu ? Ha, ha!), mi se pare o mare, uriaşă perfidie. Şi, astfel, omul acestui veac (repet, nebun) nu se umple decât de neîncredere în cel de lângă sine şi, la limită, de un groaznic şi nebunesc nihilism atoatenegator. Acum, şi la promoţie!