1.) The need to conform, to win approval, to be a member of the group – inability to disagree, to be unpopular, to stand alone.
2.) Overrespect for authority, for the great man… Becoming only a disciple, a loyal follower, ultimately a stooge, unable to be independent, unable to affirm oneself.
3.) The ability to be only active, dominant, masterful, controlling, in charge, ”masculine”, and the inability to be also non-controlling, non-interfering receptive.
4.) Underrespect for authority. The need to fight authority. The inability to learn from one’s elders or teachers.
5.) Knowledge and truth may be feared, and therefore avoided or distorted, for many reasons.
6.) ”Rubricizing”, i.e., pathological categorizing as a flight from concrete experiencing and cognizing.
7.) Intolerance of ambiguity: the inability to be comfortable with the vague, the mysterious, the not yet fully known.
8.) Dichotomizing compulsively; two-valued orientation; either-or; black or white.
9.) The need for novelty and the devaluation of the familiar. The inability to perceive a miracle if it is repeated one hundred times. [s. m., A. B.]
(„The Tao of Photography: Seeing Beyond Seeing”, de Philippe L. Gross şi S. I. Shapiro)
Sună cunoscut, nu ? :)
2 comentarii:
Zi-mi o chestie, te rog. Am văzut ce îl împiedică pe fotograf, dar mă întreb există situații când fotograful din tine îl împiedică pe omul care ești să trăiască?
Să detaliez puțin. Mi se pare că scrisul – chiar dacă e să mă refer numai la blog – (îmi) determină uneori percepții modificate ale realității din necesitatea de a extrage un subiect. E un fel de imperativ ce modelează o atitudine nenaturală față de evenimente, situații etc. Unoeri mă suprind căutând „unghiul”, ca să zic așa, și ratând poate ceva din autenticitatea sau bogăția unui moment. Fotograful nu pățește la fel? Sau nu e tentat să privească (aproape) totul prin „diafragmă”?
Foarte buna intrebare. :) Da, exact asa se intampla si in cazul fotografului si cred ca in orice domeniu in care omul nu urmeaza duhul si ordinea reala (in sens eliadesc, cum zic eu mereu) a lucrurilor, ci inverseaza mijloacele cu scopurile. Fotografia, literatura, arta in general etc sunt lucruri minunate ce ne-au fost daruite, dar nu trebuie sa le supraapreciem locul pe scara lucrurilor. Atunci apar problemele.
Mi s-a intamplat acum cativa ani sa surprind un peisaj superb de apus, ceva ce nu prea mai vazusem pana atunci. Am inceput sa declansez in disperare pentru ca, la sfarsit, sa realizez ca eu, personal, nu camera foto, nu vazusem de fapt mare lucru. Si acum inca ma simt uneori in pericolul acesta, incercand insa sa mentin echilibrul firesc al lucrurilor. Plec uneori in locuri unde stiu bine ca e un mare potential fotografic, insa nu imi iau camera cu mine. Admir locurile numai si numai pentru sufletul meu.
Cartea din care am extras citatele de mai sus vorbeste si ea fix de acelasi lucru. Mi-am dat seama ca nu mi se intampla doar mie. Exemplul autorilor e - chestie impresionanta (pe masura ce trece timpul, ma fascineaza aceasta matrice comuna pe care o avem noi, oamenii, din orice timp si orice loc; dincolo de filosofia anticilor, de alde Jung si de alte texte, e incredibil sa simt efectiv asta, nu doar sa citesc despre ea) - acela al indienilor navajo, parca, ce greseau intentionat un ochi al covorului pe care il teseau, tocmai spre a nu se lasa capturati de contingent, in defavoarea transcendentului. Care este, biensur! :))
Trimiteți un comentariu