#56. Regula, libertatea şi fotonul

Care regulă ? Regula treimilor în compoziţia cadrului fotografic. Care libertate ? Libertatea ca dimensiune – sufletească, în primul rând – esenţială a omului. Care foton ? Păi, normal, acea particulă elementară cu proprietăţi uluitoare pentru savanţi, despre care Roland Barthes opina aşa frumos că, emanată practic de persoana fotografiată, se imprimă pe filmul din aparat, clişeul rezultat constituind astfel o parte din însuşi cel pozat…

Spune-i un pici de vârstă preşcolară să aibă grijă să nu desfacă pixul pe care tocmai i l-ai dat pentru că riscă să nu-l mai poată monta la loc şi vei vedea ce vei obţine. Cred că tatăl meu a văzut din plin. La cinci-şase ani am devenit duşmanul cel mai înverşunat al sărmanelor instrumente de scris, lipsite de orice apărare în faţa subsemnatului. Nu, nu comiteam gestul pentru că aş fi ştiut despre veninul potenţial în care se putea transforma pasta acestora. Chiar nu aflasem de zisa lui Hamlet potrivit căreia cuvântul ar fi mai propriu pentru tunuri. Un lucru mult mai simplu se întâmplase: nu făceam altceva decât să-mi exercit libertatea de a strica nefericitele obiecte. Adevărul este mult mai iubit atunci când este descoperit în mod personal, şi nu servit cu forţa, arată undeva Fericitul Augustin. Motiv pentru care idealul pedagogic constă nu în a impune direct soluţii(-le), ci în a pune tânăra (sau nu) fiinţă umană în situaţii decizionale, în a o determina să aleagă ea însăşi soluţia corectă. Îi dai aripi, dar o laşi să înveţe singură să zboare. Fără ca prin această afirmaţie să am pretenţia de a fi inventatorul apei calde, trebuie să constat că aşa funcţionăm, pur şi simplu, noi, oamenii.

De la macrocosm la superstringuri, începând cu cele palpabile şi până la cele de deasupra firii, lumea alcătuieşte, întreagă, un singur mecanism uriaş, un ansamblu de roţi dinţate mai mici sau mai mari, legate între ele. Sistemele solare toate seamănă cu felul în care e alcătuit atomul. Nenumărate legi fizice din domenii complet distincte, precum cea a atracţiei universale şi cea a lui Coulomb a forţei electrostatice, se asemuiesc izbitor. Şi, da, despre ei era vorba, cei doi electroni din experimentul de la Geneva de acum aproximativ un deceniu, deşi la o distanţă de douăzeci de kilometri, îşi schimbau interdependent proprietăţile, unul în funcţie de celălalt, între ei existând o legătură indubitabilă, chit că totalmente cu neputinţă de explicat.

Ce legătură au toate cele de mai sus cu fotografia? Învestit de către Dumnezeu cu vocaţia regală asupra cosmosului, omul, cu toate ale sale (deci, să fim înţeleşi, inclusiv aparat, obiective, trepied şi orgoliu ), nu are cum să nu fie racordat la această contiguitate universală de origine divină. Diferitele sale compartimente fizice şi interioare se află în respectiva relaţie de taină ce învăluie şi îmbibă lumea. Ca atare, mă gândesc că regula aceasta a treimilor înseamnă mult mai mult decât o constrângere inertă despre care am învăţat cu toţii la primele lecturi despre arta scrierii cu lumina – contextul ei general nu poate fi ignorat. Personajul din „Întâmplări din irealitatea imediată” al lui Max Blecher are un şoc atunci când constată că pictura pe care o admirase atâţia ani, privită de aproape, îşi demască o cu totul altă alcătuire decât crezuse el până atunci. În spatele unor aparente banalităţi de zi cu zi poţi găsi cu totul altceva decât prozaicul.

O compoziţie inspirată a unei imagini, ştim cu toţii, presupune cel mai adesea ca subiectul să nu se afle în centru (ceea ce americanii numesc „bullet composition”). Fotografia e, de obicei, mai profundă, constatăm într-adevăr experimental, dacă plasăm centrul de interes oriunde altundeva decât în mijloc – de preferinţă, potrivit regulii treimilor, aproximare a celei a numărului de aur. (El însuşi, prezent în natură şi în chiar proporţiile corpului nostru, argument în favoarea penultimului paragraf.) Just. Dar de ce ? În momentul în care vedem un obiect, ochiul nostru se fixează, din raţiuni practice, exact asupra centrului acestuia, în acest fel fiind capabili să observăm cel mai uşor forma şi trăsăturile sale. Mecanismul este identic şi în cazul unei fotografii: căutăm punctul de la intersecţia diagonalelor. Ei bine, dacă acolo nu dăm peste subiect, se desfăşoară, chit că preţ de o nano-clipă, o veritabilă iniţiere. Neconstrânşi de ceea ce ne-ar fi fost îndesat pe gât din start, ne exercităm libertatea căutării subiectului, a aflării individuale, prin liber consimţământ, a sensului (sau, mai bine, „Sensului”) pe care îl revelează opera artistică în cauză. Abia în acea fracţiune ne copleşeşte, dacă e să o facă, mesajul. Suntem lăsaţi să descoperim şi eventual să şi alegem. Să ne asumăm aripile, care şi cum le avem.

O precizare. Nu încerc prin aceste rânduri să susţin că e o greşeală încălcarea regulilor în fotografie (sau/şi în viaţă). A distinge între spiritul legii şi litera ei, voila le rêve. Regula, când este, reprezintă doar un mijloc, nu un scop în sine. Pe de altă parte, bag seamă că cei care pretind că nu există nicio regulă o fac în numele, culmea, tocmai al libertăţii. Or, iată, şi iarăşi fără a enunţa ceva inedit, regulile reprezintă nu negarea, ci invers, tocmai afirmarea acesteia. Libertatea este – ideea nu îmi aparține – gravitațională. Ești liber să te miști din punctul A spre punctul B doar datorită gravitației. Altfel, ai pluti asemeni unei păpuși neajutorate pierdute undeva în spațiu, prizonieră a (!) lipsei gravitației. La fel este, de pildă, și cu imposibilitatea acută, resimțită interior, a artistului de a-și explica propria operă. Să vrea, acesta, nu îşi permite şi nu îi e îngăduit să treacă de jumătatea drumului către receptor, pentru că altfel i-ar forța sufletul, violentându-i dreptul la liberă alegere. Maximul pe care îl poate face artistul este să ajungă la acel punct de la jumătate. Iar, acolo, să îşi aştepte, înfrigurat și cuminte, partenerul.


[Publicat, într-o formă inițială, și pe foto-magazin.ro]